Obiect 1,50m / 1,50m / 2,50m, cu structură de polistiren expandat, hârtie şi pânză caşerate, cu pictură în tehnică mixtă, cu inserţii poveriste (polisitren expandat, cutii de carton, folii de medicament etc.)
vineri, 27 august 2010
sâmbătă, 17 iulie 2010
Lucrarea de diplomă "Spaţiu fagure", obiect, 2001
Motivaţia realizării lucrarii este locuirea în multe spaţii, de natură mai mult sau mai puţin permanentă , cele mai multe fiind apartamente de bloc. În acea perioada a studenţiei locuinţele s-au succedat într-un ritm ameţitor, ritm la care a trebuit să mă adaptez şi eu, nu fără şocuri şi crize, odată cu mutarea în capitală, de la apartamentul gazdelor şi căminele cu peripeţii studenţeşti, pâna la o garsonieră dintr-un bloc cu pereţi subţiri , cu petreceri cu manele şi ”boxele pe geam” şi cu genul acela de vecin care nu numai că nu-ţi sare în ajutor la nevoie, dar nu-şi sare nici lui însuşi, cu instalaţii termice decedate şi apa care nu mai curge la chiuvetă, ci direct prin tavan. Dacă la început momentele de singurătate, de intimitate, erau mană cerească, cu timpul au devenit aproape de nesuportat, deoarece lipsa unei alte persoane în preajmă era echivalentă cu un vag sentiment de nesiguranţă.
Lucrarea mea, martor al acestor neputinţe, afişează frustrarea resemnată a convieţuirii perpetue alături de bunici, verişoare, gazde, colegi de cameră mai vechi şi mai noi, socri şi o mulţime de prieteni. Este expresia acestei comunicări fictive între fiinţe care împart, dar nu împărtăşesc aceeaşi zonă spaţială şi temporală, aceeaşi falsă comunitate şi falsă intimitate, în care distanţa se accentuează odată cu apropierea, în această structură de fagure cu celule personale ce interferează în cadrul celulelor mai mari, apartamentele, entităţi bine determinate şi delimitate, însă relaţionate şi ele prin intermediul celulelor personale şi bineînţeles al spaţiului-fagure comun, blocul de locuinţe.
Pe una din feţe compoziţia pare a centrifuga în jurul unei intervenţii obiectuale de provenienţă poveristă, colorată intens, ce împiedică relaţionarea personajelor grupate în apropierea acestuia, ca şi cum apropierea excesivă i-ar depărta, transformându-i în monade retrase în intimitatea lor denaturată. În partea de sus personajul îşi proiectează alături, în stânga, prin intermediul unei forme de balon împrumutat din benzile desenate, propriile gânduri, amintiri sau poate materializarea în imaginaţie a sunetelor ce răzbat din apartamentul vecin. Formele umane, deşi recognoscibile, nu tind spre un figurativ explicit, întrupând în frământarea lor barocă aceste roade coşmareşti ale imaginaţiei.
Pe partea opusă, imaginile citează din nou situaţii de depărtare, de distanţă afectivă prin apropiere fizică. Într-o celulă-apartament acoperită ca de o perdea de hârtie transparentă se zăreşte un cuplu aşezat spate în spate, într-o totală necomunicare fizică. Personajul din stânga, imortalizat într-o postură nu foarte poetică, plânge cu lacrimi de... crocodili. Totuşi, cu toată divergenţa aparentă, cei doi sunt solidari: gândurile lor, baloane intersectate, merg unul către celălalt. Jos în dreapta camera pare a fi împărţită în două tabere, sau chiar trei.Într-un fel de balcon ce-i separă de ceilalţi apar două personaje; în partea opusă a scenei, un alt grup de trei, dintre care unul trimite materializarea sentimentelor sale negative sub forma unui cap de balaur, către personajul solitar care se ascunde în patul de sus. Acesta, hăituit de maliţiozităţile care-l lovesc, îşi proiectează imaginaţia în balonul alungit din partea de sus a obiectului, în care personajul se visează atacat de balauri de desen animat. În partea din stânga-jos – o reminiscenţă de faţadă de bloc, iar în ferestrele ei apar, ca înaintea lăsării cortinei, personajele comediei la vânătoare de aplauze.
Fundal sonor – un colaj de înregistrări autentice ale sunetelor străzii, apartamentului vecin, scării de bloc, camerei de cămin: sunetele apei în sala de baie, ale petrecerilor cu manele, ale bormaşinilor şi ciocăniturilor, ale chefurilor din cămin, ale copiilor jucând arşice în casa scării, ale incantaţiilor unei cerşetoare trecând pe stradă.
Partea cea mai comică in legatură cu obiectul si descrierea lui este că, inspirându-ma constant din lucrarile realizate cu copiii de la Vama (eram voluntara intr-un proiect de terapie prin arta), imaginile, formele imi deveniseră atât de familiare incât nu-mi mai dădeam seama de unde pornisem si când şeful comisiei a întrebat care este sursa principala de inspiraţie, nu-mi venea să cred cum ceilalţi profesori au inceput sa povesteasca despre desene pe zid, in spatele blocului sau cu creta pe asfalt...... uitasem total :))
Lucrarea mea, martor al acestor neputinţe, afişează frustrarea resemnată a convieţuirii perpetue alături de bunici, verişoare, gazde, colegi de cameră mai vechi şi mai noi, socri şi o mulţime de prieteni. Este expresia acestei comunicări fictive între fiinţe care împart, dar nu împărtăşesc aceeaşi zonă spaţială şi temporală, aceeaşi falsă comunitate şi falsă intimitate, în care distanţa se accentuează odată cu apropierea, în această structură de fagure cu celule personale ce interferează în cadrul celulelor mai mari, apartamentele, entităţi bine determinate şi delimitate, însă relaţionate şi ele prin intermediul celulelor personale şi bineînţeles al spaţiului-fagure comun, blocul de locuinţe.
Pe una din feţe compoziţia pare a centrifuga în jurul unei intervenţii obiectuale de provenienţă poveristă, colorată intens, ce împiedică relaţionarea personajelor grupate în apropierea acestuia, ca şi cum apropierea excesivă i-ar depărta, transformându-i în monade retrase în intimitatea lor denaturată. În partea de sus personajul îşi proiectează alături, în stânga, prin intermediul unei forme de balon împrumutat din benzile desenate, propriile gânduri, amintiri sau poate materializarea în imaginaţie a sunetelor ce răzbat din apartamentul vecin. Formele umane, deşi recognoscibile, nu tind spre un figurativ explicit, întrupând în frământarea lor barocă aceste roade coşmareşti ale imaginaţiei.
Pe partea opusă, imaginile citează din nou situaţii de depărtare, de distanţă afectivă prin apropiere fizică. Într-o celulă-apartament acoperită ca de o perdea de hârtie transparentă se zăreşte un cuplu aşezat spate în spate, într-o totală necomunicare fizică. Personajul din stânga, imortalizat într-o postură nu foarte poetică, plânge cu lacrimi de... crocodili. Totuşi, cu toată divergenţa aparentă, cei doi sunt solidari: gândurile lor, baloane intersectate, merg unul către celălalt. Jos în dreapta camera pare a fi împărţită în două tabere, sau chiar trei.Într-un fel de balcon ce-i separă de ceilalţi apar două personaje; în partea opusă a scenei, un alt grup de trei, dintre care unul trimite materializarea sentimentelor sale negative sub forma unui cap de balaur, către personajul solitar care se ascunde în patul de sus. Acesta, hăituit de maliţiozităţile care-l lovesc, îşi proiectează imaginaţia în balonul alungit din partea de sus a obiectului, în care personajul se visează atacat de balauri de desen animat. În partea din stânga-jos – o reminiscenţă de faţadă de bloc, iar în ferestrele ei apar, ca înaintea lăsării cortinei, personajele comediei la vânătoare de aplauze.
Fundal sonor – un colaj de înregistrări autentice ale sunetelor străzii, apartamentului vecin, scării de bloc, camerei de cămin: sunetele apei în sala de baie, ale petrecerilor cu manele, ale bormaşinilor şi ciocăniturilor, ale chefurilor din cămin, ale copiilor jucând arşice în casa scării, ale incantaţiilor unei cerşetoare trecând pe stradă.
Partea cea mai comică in legatură cu obiectul si descrierea lui este că, inspirându-ma constant din lucrarile realizate cu copiii de la Vama (eram voluntara intr-un proiect de terapie prin arta), imaginile, formele imi deveniseră atât de familiare incât nu-mi mai dădeam seama de unde pornisem si când şeful comisiei a întrebat care este sursa principala de inspiraţie, nu-mi venea să cred cum ceilalţi profesori au inceput sa povesteasca despre desene pe zid, in spatele blocului sau cu creta pe asfalt...... uitasem total :))
Abonați-vă la:
Postări (Atom)